Povestea din spatele poveștii ”I'm dead”

Bine v-am regăsit, dragii mei!

Ew. Nu pot să cred că am folosit acea expresie. În fine, trecem peste. Vreau să trec cât mai repede la subiect, deoarece a vă plictisi nu este obiectivul meu.

Subiectul despre astăzi este „I'm dead”! Nu, nu, nu sunt moartă. Este doar titlul unei cărți pe care am început să o scriu cu mult timp în urmă. Momentan, lucrez la cartea a doua, ceea ce este o provocare mult mai mare decât m-aș fi așteptat odată.

În fine, să începem cu începutul, poate nu știți despre ce vorbesc. Ce este „I'm dead”?

„I'm dead” este povestea unei fantome pe nume Maya. Aceasta a murit în drum spre restaurantul unde avea să-și aniverseze cei 16 ani de viață. Gabriel Fray, cel mai căutat criminal de FBI a cauzat accidentul mașinii în care se afla protagonista alături de familia ei, apoi a împușcat-o, ca să se asigure că e treaba bine făcută.

Problema este că acest Gabriel Fray știa ce făcea. Maya a rămas pe Pământ ca fantomă, din moment ce a suferit o moarte tragică. Începe să călătorească, iar astfel începe aventura ei. Întâlnește un băiat capabil să o vadă, întâlnește vrăjitoare care o cred întovărășită cu dușmanul ei real, iar Gabriel Fray are alte planuri cu întreaga tablă de șah.

Ha ha ha. Nu sună deloc complicat, nu?

Când am început să scriu prologul acestei cărți, știam un singur lucru: voiam să fie ceva special.

M-am tot gândit: vampiri scrisesem deja. Vârcolaci? Nu. Vrăjitoare? Hai, dar cum?

Abia apoi am realizat că nimeni nu scria despre fantome. Mi s-a părut o idee interesantă, însă nu mă așteptam să aibă un impact mare la public. Am încercat, totuși, să public ceva, că poate poate.

Și astfel, „I'm dead” a ajuns #1 în secțiunea „Paranormal” după primele două capitole. Era pentru prima dată când publicam ceva și ajungea atât de repede în top. Am fost extrem de fericită, vă dați seama.

Însă odată cu fericirea, se învălmășeau ideile în capul meu. Înțelegeți-mă, trimiteam mesaje cu „să vedeți voi ce o să fac în cartea asta!”, iar eu habar n-aveam ce să pun în următorul capitol. Habar n-aveam că Gabriel Fray era altceva decât un psihopat care voia răzbunare. Habar n-aveam că Maya, fantomă fiind, avea să pornească în misiunea de a găsi o persoană dispărută. Însă când am văzut că în sfârșit mă lovise o idee bună, trebuia să profit de ocazie. Așa că am pus mâna pe un pix și hârtie și am creat o schemă imposibilă.

Cu fiecare capitol, cartea a devenit tot mai virală. Îmi amintesc când a atins 100k, nu știu însă cum a ajuns la 350k. E o nebunie, vă spun cu sinceritate, sunteți geniali. Mă bucur că am creat o lume de care v-ați bucurat (mă rog, nu am folosit termenul corect, că v-am enervat o groază) și care v-a făcut să cereți un nou capitol când eu aveam DE ÎNVĂȚAT pentru teze.

Ah, foarte amuzant. Dacă citiți descrierea, „Sclava Destinului” este spin-off pentru volumul al doilea. Adevărul este că, dacă verificați data publicării, acest spin-off a fost scris cu mult timp înainte de „I'm dead” și nu am știut niciodată că avea să aibă vreo legătură cu altă carte pe care aveam să o mai scriu. Însă lăsasem un cliff-hanger la finalul acesteia și știam că „I'm immortal" avea să fie o ocazie să clarific care era treaba cu Teresa, Alec și „apocalipsa”. Prin urmare, Maya și Teresa sfârșesc la un pahar cu suc în cartea a doua. Să nu le iubești! Personajele mele favorite unite într-o singură carte... magnific!

În curând voi sfârși și cu cartea a doua. Ce va urma? Habar n-am. Sper doar că mă veți îndruma, ca de fiecare dată, spre drumul cel corect. Eu vă mulțumesc că îmi sunteți alături, dragi cititori. Pentru asta, nu am să vă omor personajele favorite.

Cu drag,
Abe Mazur
(Lorena Mitoi)

p.s. Dacă nu ați citit „I'm dead”, aveți aici un link către carte:

Simt prea multe

De fiecare dată când am cunoscut o persoană, am fost prietenoasă. Am fost deschisă, pentru că nu poţi şti dacă te vei înţelege cu persoana respectivă decât dacă începi cu dreptul înainte. Dintotdeauna lumea a apreciat acest lucru la mine... şi nu numai.

Mi s-a spus că sunt un geniu. Asta a fost a doua fază. Mi s-a spus că voi deveni orice vreau să devin pentru că am toate calităţile necesare şi multă încredere în mine (prea multă chiar, cred eu). Am fost de acord cu ei. Nu merita să fiu extraordinar de modestă, pentru că ştiam că eram capabilă de multe. Încă de la 7 ani am fost un elev model şi am dezvoltat aptitudini matematice foarte repede, iar lucrurile la care nu mă pricepeam, le îndreptam imediat.

Dar acum?

Unii ar spune că am viaţa perfectă: acum locuiesc în Regatul Unit, merg la şcoală fără stres, la examene iau note mari fără să clipesc, cânt la pian, scriu. Încerc să fiu în continuare amabilă şi să ajut pe oricine...

Dar ştiţi, de fapt, unde se duc toate aceste eforturi?

Nu ştiu. Pentru mine, toate aceste eforturi pe care le fac nu îmi oferă niciun fel de satisfacţie personală, pentru că m-am obişnuit să lucrez la aceste standarde. Iar când nu ating aceste standarde, mă simt incredibil de prost.

Simt prea multe.

Ajung acasă şi plâng. Dau de pereţi. Mor în interior şi îmi dau seama cât de singură sunt de fapt. Cum mi-am lăsat în urmă toţi prietenii când am venit aici. Cum încă trăiesc în trecut şi nu pot să fac faţă.

Cum încerc să mă conving că sunt independentă, când, de fapt, dezamăgirea pierderilor consumă tot ce am construit o viaţă întreagă. Şi doare. În acest moment mă doare.

Pentru că am fost atât de amabilă şi m-am luptat pentru toată lumea...

Iar acum nimănui nu-i mai pasă dacă sunt în viaţă.

Carte nouă pe Wattpad

Sunt extrem de încântată să vă anunţ că...

*tobe*

*mă prefac că nu aţi citit titlul*

...am început o nouă carte pe Wattpad! Iată un extract din ,,Cioburi de galaxie":

"Nu am lacrimi. Sau poate sunt prea şocată ca să mai pot plânge.

Trântesc uşa de la intrare şi-mi lipesc spatele de perete. E în regulă, îmi spun. De aici nu te mai aude nimeni. Însă inima îmi bate atât de repede şi simt atât de multe lucruri, nu ştiu care mă controlează cel mai tare, care-mi face capul să plesnească şi ochii să se închidă de durere, iar pumnii să se strângă atât de tare, că-mi simt unghiile intrând în carne.

Strângând ochii, îmi dau seama că durerea psihică este de mii de ori mai groaznică ca cea fizică. Nu-mi mai trece. Oare dacă trântesc pumnul de perete o să plâng de durere?

Trebuie să plâng. Am nevoie să plâng. Vreau să mă concentrez pe altceva decât pe bătăile inimii care par s-o ia la goană mai repede decât am simţit-o vreodată.

Continui să vorbesc, însă hohotele distorsionează sunetele şi ştiu că nu mai scot pe gură nimic inteligibil. Totuşi, continui să mă gândesc: cum m-a ignorat, cum a ridicat din umeri când Alexandra l-a întrebat dacă-i pasă măcar de mine, cum a trecut pe lângă mine când eram distrusă.

Eu nu i-aş fi făcut niciodată aşa ceva."

Click mai jos pentru a citi cartea :) Vă pupă Abe.